- Cum te cheama, ma?
- Petrache a lui Gavrila diaconu.
Asa a fost intrebat de catre membrii comisiei de recrutare, in anul 1872, tanarul Petrache, originar din satul Taula, comuna Oncesti, judetul Tecuci (in prezent judetul Bacau), venit in fata comisiei de recrutare, in vederea incorporarii si satisfacerii stagiului militar.
Autoritatile locale au confirmat identitatea declarata de tanar, si astfel a fost inregistrat in evidentele armatei, Diaconu Gavrila Petrache, nume cu care a ramas toata viata si care a fost transmis mai departe fiilor sai: Vasile, Ioan si Gheorghe precum si celor trei fiice: Marioara, Eufrosina si Elisabeta.
Astfel ia nastere in satul Taula un nou nume de familie, acela de Diaconu, provenit din familia Chitic.
Gavrila Chitic, tatal lui Petrache, fiind diacon la vechea biserica din Barboasa (sat vecin) biserica care deservea si satul Taula, fiind un om in varsta si purtand barba respectabila, dupa moda timpului, era cunoscut de localnici, ca si de autoritati, sub numele de mos Gavrila, diaconu.
Incorporat, tanarul Petrache Diaconu este repartizat la un regiment de dorobanti si trimis in orasul Ismail (Basarabia) oras ce apartinea pe atunci de Moldova, pentru satisfacerea serviciului militar. Deplasarea pana acolo s-a facut pe jos, in convoi, de la Oncesti pana la Ismail, prin orasele Tecuci - Galati - Reni - Ismail, distanta de circa 300 Km.
In conditiie satisfacerii serviciului militar din acea perioada, cand nu se acordau permisii sau concedii, dupa circa un an de zile, batranul diacon Gavrila Chitic, dorind foarte mult sa-si vada feciorul militar, si mai ales localitatea unde se afla, si-a pregatit toate cele necesare pentru o asemenea calatorie si a pornit, incet, pe jos, spre Ismail.
Desi nu cunostea precis distanta si nici traseul pe care urma sa se deplaseze, in conditiile drumurilor din Moldova din acea perioada, batranul diacon foarte hotarat si cu dorul de fecior, porneste la drum lung, singurul sau tovaras de drumetie in aceasta temerara calatorie fiind doar “batul” care pe atunci era nelipsit oricarui calator, chiar pentru distante mai mici, dar mai cu seama la o asemenea distanta.
Si astfel, din sat in sat, din han in han si din oras in oras, nu fara o seama de greutati, reuseste sa ajunga la Ismail, unde isi gaseste feciorul, sanatos, prezent la datorie si fiindca era stiutor de carte si destul de istet, reuseste sa fie avansat deja la gradul de caporal.
Dupa o sedere de cateva zile la Ismail, timp in care a fost obiectul discutiilor, nu atat cu feciorul, dar mai ales cu ofiterii si alti gradati care se interesau indeaproape, cum a reusit batranul sa strabata o asemenea distanta, cat alte probleme legate de calatorie, batranul diacon se reintoarce acasa, pe acelasi drum pe care a mers, dar de data aceasta cu dorintele indeplinite si cu satisfactia omului care a realizat ceea ce isi pusese in gand, calatorie care a durat aproape o luna de zile.
Aceasta indrazneata calatorie a trezit o mare curiozitate si un deosebit interes printre localnici, astfel ca la inapoiere a fost asaltat de catre consateni cat si de altii din satele vecine care doreau sa le povesteasca cum a decurs calatoria, prin ce sate si orase a trecut, ce distanta este pana la Ismail s. a. Batranul diacon a raspuns cu multa bunavointa solicitarilor, la toti care-i puneau asemenea intrebari si care doreau cat mai multe amanunte in legatura cu calatoria.
In ceea ce priveste distanta pana la Ismail batranul n-a putut s-o precizeze in km, caci nu existau asemenea masuratori si insemnari pe marginea drumurilor, singurul raspuns plauzibil a fost acela ca, daca s-ar merge cu batul taras pana la Ismail si inapoi, s-ar toci pe drum o buna bucata din el.
Asa a decurs calatoria unui batran dintr-un sat din nordul fostului judet Tecuci pana la Ismail si inapoi, numai pe jos, si aceasta numai pentru a-si potoli dorul ce-l prinsese de fiul sau, plecat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu.
Timpul a trecut, tanarul Petrache Diaconu si-a continuat serviciul militar si intre timp a fost avansat la gradul de sergent, grad greu de obtinut in acea perioada si astfel l-au prins tot in armata si evenimentele anului 1877 - 1878, participand in mod efectiv la razboiul pentru Independenta Tarii, luptand in Regimentul 7 Linie.
Ca urmare a barbatiei si a curajului de care a dat dovada in luptele la care a luat parte in acel razboi, a fost decorat cu cele mai inalte decoratii romane si rusesti ce se acordau gradelor inferioare, pe pieptul sau stralucind in zilele de sarbatoare cele cinci decoratii, prinse de vestonul militar, de veteran, acordat gratuit veteranilor de razboi care au contribuit prin vitejia lor la Independenta de Stat a Romaniei.
In scurtele perioade cat ne-am intalnit acasa la parintii mei, bunicul povestea foarte multe lucruri si fapte din perioada razboiului cat si a satisfacerii serviciului militar, lucruri de mare importanta istorica, dar toate acestea au ramas neconsemnate in scris si deci s-a pierdut aproape cu totul intre timp.
Sigur ca in documentele arhivelor de stat se mai gasesc date concrete asupra felului cum a luptat unitatea din care facea parte si bunicul, dar aceste surse nu se gasesc asa usor, la indemana oricui.
Urmarind insa descrierea evenimentelor din anii 1877 - 1878, in articolele publicate in Magazinul Istoric, am gasit in magazinul istoric Nr. 5 din luna mai 1977, publicate insemnari ale colonelului Grigore Ioan, fost in acea perioada comandant al Regimentului 7 Linie, unitate din care facea parte si bunicul si din care am spicuit:
“Trecerea Dunarii a avut loc la 20 august, pe podul de vase de la Silistioara, unitatea deplasandu-se pe itinerariul Muselim-Selo (Muselievo?, Bulgaria), Ciacova si Criselnita (Koilovtsi? Bulgaria).
La data de 23 august 1877, ora 7:30, regimentul a invadat Verbita (Varbitsa, Bulgaria), la numai doua ore dupa ce inamicul evacuase aceasta localitate. In noaptea de 25 spre 26 august, au patruns in Trestenic. Batalia de la Grivita (Grivitsa, Bulgaria) a inceput la 26 august ora 9:40. Incepea una din cele mai dramatice inclestari din epopeea armatei romane in razboiul pentru independenta.
La 15 septembrie, trei companii din unitatea sa au ocupat una dintre redutele inamice. La 7 octombrie Regimentul 7 Linie, a trecut la asaltul Bukovei (Bukovlak, Bulgaria), important punct strategic aparat cu disperare de inamic. Atacul romanilor a fost respins in cateva randuri; reduta parea de necucerit. In acele momente de incordata inclestare caporalul care purta drapelul regimentului a cazut. Smulgandu-i stindardul colonelul Grigore Ioan, s-a avantat in lupta: “unde este steagul nostru, sa fiti si voi: dupa mine baieti”. Si ostasii imbarbatati si-au urmat comandantul. Apararea otomana a fost strapunsa. In scurt timp colonelul Grigore Ioan a infipt drapelul romanesc pe reduta cucerita, dupa care s-a prabusit si el, intre intariturile santurilor de aparare. Primise sapte rani; doua din acestea la piciorul stang, l-au chinuit pana la moarte.
Pentru vitejia sa in luptele de la Grivita si Bukova, a primit “Steaua Romaniei” in gradul de ofiter si, apoi de comandor, medaliile “Aparatorii Independentei” si “Trecerea Dunarii”. Comandamentul rus i-a acordat deasemeni ordinele “Sfanta Ana” si Medalia Comemorativa a cuceririi Plevnei.
In acelasi carnet de notite a colonelului Grigore Ioan, se gaseste si o insemnare privind sporirea ratiei de alimente distribuite fiecarui ostean din subordinea sa: “carnea in loc de 125 dramuri va fi de 150 dramuri”. La fel malaiul in loc de un Kg se va da 1,200 Kg, fasolea 250 grame in loc de 140 grame, la aceasta se mai adauga si 400 grame de branza, neprevazuta in ratiile anterioare.
La data de 16 aprilie 1883, colonelul fiind trecut in “pozitia de reforma” datorita infirmitatilor incurabile contractate in timpul campaniei pentru independenta tarii din anii 1877 - 1878, se adresa celor pe care ii comandase mai bine de 8 ani de zile:
“Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati!
Depunand sabia pe care vitejia voastra - scrisa cu litere de aur in cartea neamului - m-a ajutat a o dobandi, ultimul meu ordin este de asta data ca si deapururea, sa nu parasiti in niciun caz disciplina. Regretul meu este ca va parasesc, este ca ma despart de un regiment demn de toata admiratia si de toata ambitiunea. Si ultimul meu regret este ca nu voi mai putea conduce si la asalturile viitoare”.
In Magazinul Istoric mentionat mai sus, ca si in alte numere, mai sunt citate in legatura cu activitatea Regimentului 7 Linie, dar pe care nu le-am mai inclus, considerand ca suficiente cele de mai sus.
Dupa terminarea tuturor operatiunilor legate de razboiul pentru independenta, sergentul Diaconu Petrache este demobilizat, lasat la vatra, si astfel se inapoiaza in satul sau natal, unde cu modestele mijloace materiale pe care le avea pe atunci, reuseste sa-si construiasca o casuta si se casatoreste cu Ilinca, din familia Taralunga, din acelasi sat, gospodaria sa fiind cladita chiar la intrarea in sat, pe partea stanga a drumului ce vine dinspre satul vecin, Dealul Perjului, drum ce traverseaza satul.
In urma casatoriei, familia creste, prin nasterea a sase copii, dintre care trei baieti si trei fete: Vasile, Ioan, Gheorghe, Marioara, Eufrosina si Elisabeta.
Ca urmare a cresterii copiilor, cresc si greutatile familiale, aceasta in special catre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, cand situatia economica a taranilor nu se imbunatatea cu nimic fata de toate promisiunile facute de oamenii politici in perioada razboiului, lipsurile si framantarile sociale se fac simtite tot mai accentuat, chiar si in aceste sate indepartate de osase si centre muncitoresti.
Petrache Diaconu era omul care se bucura de o mare popularitate si respectul tuturor cetatenilor, i se solicitau sfaturi si indrumari in orice imprejurare din partea acestora.
Sederea sa in comuna, in special in perioada critica a framantarilor economico-social politice, care in cele din urma au dus la marea rascoala taraneasca din primavara anului 1907, care a afectat si aceasta zona, fac ca autoritatile locale, pe baza dispozitiilor primite din partea forurilor tutelare, sa-i propuna o improprietarire in Dobrogea, unde i se oferea de la bun inceput o suprafata de zece hectare teren, urmand ca la casatoria fiilor si acestia sa mai primeasca ceva pamant.
Tinand cont de starea sa materiala destul de precara si de cei sase copii, este tentat de asemenea propunere si astfel se hotaraste sa plece din sat, cu o parte din familie in Dobrogea, luand cu dansul sotia, pe fii Ioan si Gheorghe si pe fiica Elisabeta. La data plecarii avea deja doua fete casatorite si Vasile care s-a casatorit dupa acea si ramane in casa parinteasca.
Vasile Diaconu (tata) s-a casatorit cu Ruxanda, fiica lui Ionita si Maria Taralunga, din acelasi sat.
Ajuns in Dobrogea, i s-a repartizat prin improprietarire suprafata de zece hectare teren, in raza fostei comune Sarighiolul de Vale, astazi comuna Valea Nucarilor din judetul Tulcea.
In aceasta situatie, cu toate greutatile intampinate, fiind unicul din sat ajuns in locuri necunoscute, darzenia, curajul si perseverenta il ajuta sa-si contruiasca o noua gospodarie, incepe o noua viata, pentru el si familie, desi la acea data depasise varsta de 57 ani.
Terenurile intelenite, lipsa unor animale de povara mai puternice, lipsa unor unelte agricole adecvate, spre a putea face fata cu oarecare usurinta muncilor agricole, in conditiile de atunci, au solicitat un deosebit efort si o vointa de fier pentru a putea rezolva toate problemele legate de viata, de familie.
Barbatia, curajul si perseverenta, care nu l-au parasit niciodata si dand dovada de o puternica ambitie personala - desi era mic de statura, a reusit ca in scurt timp sa-si organizeze noua gospodarie, sa-si procure cele necesare pentru familie, devenind astfel un bun si respectat gospodar.
Dobrogea acelor timpuri si chair mai tarziu era foarte adesea bantuita de seceta, care era cea mai grea situatie pentru taranime.
In acesti ani de seceta, spre a reusi sa inlature efectele dezastruoase, lasa o parte din familie in Dobrogea iar el impreuna cu unul sau cu amandoi feciorii, veneau la locurile natale, ajutand rudele si cunoscutii la muncle agricole, in special in perioada de recoltare, deplasarea din Dobrogea fiind facuta cu caruta trasa de cai si dupa terminarea recoltatului se reintorcea acasa cu caruta incarcata cu cereale (grau si porumb), asigurandu-si astfel painea necesara pentru inca un an de zile. In unele cazuri efectua toamna si doua transporturi cu caruta plina de cereale pana in Dobrogea.
Pe langa ocupatia de baza care era agricultura bunicul era si un foarte bun meserias, lucrand butoaie pentru vin si alte vase din lemn necesare in gospodarie, asigurandu-si astfel si pe aceasta cale o parte din cele necesare vietii.
Aceasta meserie, de dogar, a fost transmisa si feciorilor sai, iar acestia mai departe la urmasi. Daca treci si in prezent in perioada de toamna pe la Vasile Diaconu (nepot) din satul Taula sau pe la Sandu Diaconu din Tulcea, ii gasesti fie lucrand la ceva nou, fie inlocuind ceva doage, inlocuind un fund sau cercurile unui butoi mai vechi.
Desi cerintele de acum pentru butoaie sunt mai mici ca in trecut, pentru sectorul particular, meseria a ramas totusi meserie mostenita inca de la bunicul lor, cum se spune din tata in fiu.
Nu cunosc, dar sper ca si alti nepoti inca mai practica aceasta meserie curata si frumoasa.
Evenimentele care au urmat anilor 1913 - 1914 care au dus la concentrarea celor trei fii, campania de trecere a Dunarii din anul 1913, mobilizarea generala si intrarea Romaniei in razboi, in august 1916, au adus batranului veteran o serie de greutati, toti cei trei feciori si gineri fiind mobilizati si plecati pe front, el ramanand sa raspunda si sa vegheze in aceasta perioada si de cele doua gospodarii ale fiilor din aceeasi localitate situatie care a durat pana in anul 1918, cand s-a terminat razboiul.
Si de data aceasta, spre binele sau si al intregii familii, desi toti cei trei feciori au facut parte din unitati operative si care au participat efectiv din primele zile ale razboiului si pana la sfarsitul acestuia la operatiunile militare, toti trei au reusit sa scape cu viata si sa se intoarca la familiile lor, continuandu-si astfel viata de agricultori, armele purtate de ei ani in sir in timpul razboiului, fiind lasate urmasilor.
Asa a inceput noua familie Diaconu, familie cu destule framantari in lupta cu viata de zi cu zi, dar cu toate acestea familia s-a dezvoltat in continuare, prin fiii si fiiicele lui Petrache Diaconu.
Astfel din familia lui Vasile Diaconu (tata) au urmat trei baieti si trei fete: Spiridon, Vasile, Costache, Maria, Victoria si Pamfila.
Din fratii lui Ioan Diaconu au urmat patru baieti si doua fete: Alexandru (Sandu), Costica, Vasile, Nicolae, Florica si Virginia.
Din familia lui Gheorghe Diaconu (Ghita) au urmat doi baieti: Grigore si Chirica.
Nu am putut include aici urmasii familiilor celor trei fete ale bunicului, acestea prin casatorie purtand alt nume de familie, cat si din lipsa de informatii si date corespunzatoare.
Din cele rezumate mai sus, rezulta ca munca si curajul cu care a abordat toate problemele vietii bunicul nostru, au fost transmise mai departe urmasilor sai, care si-au insusit calitatile de adevarati cetateni, lucratori ai ogoarelor, si aparatori de nadejde ai patriei.
Petrache Diaconu se stinge din viata in anul 1939, la varsta de 90 ani, varsta pe care nu a ajuns-o niciunul din feciorii sai. Este inmormantat acolo unde si-a petrecut ultima parte a vietii.
Schimbarile economico-sociale care au intervenit in tara noastra dupa primul razboi mondial si in mod special dupa cel de al doilea razboi mondial, au dus la schimbari apreciabile in viata nepotilor si stranepotilor lui Petrache Diaconu.
Daca in prezent s-ar reusi sa se adune la un loc toti nepotii si stranepotii ar fi un adevarat mozaic de profesii si meserii, mergand de la medici, ingineri, subingineri, invatatori, ofiteri si alte profesiuni, care demonstreaza cu prisosinta dezvoltarea familiei in cadrul societatii actuale, cand intreg poporul muncitor, lucreaza cu avant pentru construirea socialismului, pe calea bunei stari. pentru ridicarea intregului nostru popor pe noi culmi de civilizatie si progres.
Asa dupa cum se constata din cele cateva date rezulta ca familia noastra, pe noul sau nume de Diaconu nu este chiar atat de veche, dar a evoluat continuu, aria de raspandire a familiei in prezent, cuprinde cele mai diverse zone si orase ale tarii, din care reamintesc doar cateva: Bucuresti, Constanta, Tulcea, Bacau, Viisoara-Vaslui, Radauti, Caras Severin si alte localitati.
Urmand exemplul inaintasilor, consider ca toti urmasii lui Petrache Diaconu dau dovada de cinste si perseverenta in munca si in viata, contribuind prin activitatea lor, alaturi de toti cetatenii patriei noastre la bunastarea si ridicarea continua a nivelului de trai a tuturor oamenilor muncii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu